Seara de tineret, Tortona
02.10.2015
Walther Henrichsen in cartea Cercetați Scripturile, scria asa :
„Interpretarea Bibliei este o necesitate reală a acestui frământat moment al istoriei. Avem nevoie de hrana consistentă...nu doar de fărâmituri. Trebuie sa învățam arta de a mesteca...nu doar de a bea lapte cu biberonul. E necesar sa gândim cu o anumită corectitudine morala individuală, in loc sa continuam procesul spălării religioase a creierului. Un conducator crestin spunea „Crestinismul era înainte un sunet de trâmbița care chema la o viata sfânta, la o gândire profunda si la studierea temeinica a Bibliei; astazi, el este o invitație timida si defensiva la o discuție cordială. Sfintele Scripturi sunt o necesitate vitala, nu doar luxul unei speculații. Frank Gaebelein avea dreptate cand spunea: „Crestinismul este in primul rând religia unei singure cărți. Dați la o parte Biblia si veți distruge mijlocul prin care a ales Dumnezeu sa prezinte omenirii, de-a lungul secolelor, revelația Sa. Prin urmare, cunoașterea Bibliei este o condiție absolut necesară pentru creșterea in viata creștina.”
1. Definiţia şi împărţirea ei.
Biblia nu este doar o singură carte, ci este o colecţie de cărţi, o bibliotecă, în care vom găsi file întregi de istorie, cântece, poezii, scrisori, scrieri profetice ... şi multe alte genuri literare.
Termenul de „Biblie” îşi are originea în portul Byblos din Liban, aşa cum ne spun unele surse. Byblos era un port în care se transporta papirusul (o trestie de apă care creştea cândva din abundenţă în Egipt. Planta se secţiona şi fâşiile obţinute se presau şi se „ţeseau” laolaltă, obţinându-se astfel un material pe care se putea scrie. Papirusul de scris se înfăşura în suluri de o lungime de până la 10 metri).
De la sfântul Ieronim încoace, Biblia este cunoscută ca fiind „Divina Bibliotheca” care înseamnă „Colecţia de Cărţi Divine” sau ”Biblioteca sacră”. Aceste denumiri speciale ne arată prin ele însele natura și importanța ”Scrierilor sfinte”.
Biblia conţine două secţiuni:
Vechiul Testament – 39 de cărţi şi Noul Testament – 27 de cărţi.
17.Cărţi istorice.
(de la Genesa până la Estera). -5 cărţi istorice(de la Matei la Faptele Apostolilor)
5 cărţi didactice sau poetice. - 21 de cărţi didactice.
(de la Iov la Cântarea Cântărilor) (epistolele)
17 Cărţi profetice. - o carte profetică.
(de la Isaia la Maleahi) (Apocalipsa)
Vechiul Testament are 929 - Noul Testament are 260
de capitole și 23.214 versete. de capitole și 7.959 versete.
Cuvântul „Testament” a fost folosit pentru prima dată de Tertulian (150 –220 d.H.) şi înseamnă „Legământ”.
Cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament şi cele 27 de cărţi ale Noului Testament (un total de 66 de cărţi) au fost scrise de peste 40 de autori într-un timp care începe cu aproximativ 1500 de ani înainte de Hristos şi care se încheie în secolul întâi după Hristos, asta însumând peste 1600 de ani. Vechiul Testament şi Noul Testament formează „CANONUL BIBLIC”. Cuvântul „canon” înseamnă „nuia care măsoară”, desemnând cărţile inspirate de Dumnezeu şi citite în mod public în adunări; ele erau privite ca având o autoritate specială.
Biblia conţine:
- 66 de cărţi
- 3.566.480 litere
- 773.693 cuvinte
- 31.102 versete
- 1189 capitole la 66 de cărţi.
Psalmul 119 – este cel mai lung
Psalmul 117 – este cel mai scurt
Psalmul 118:8 - este mijlocul Bibliei și nu la întâmplare acest verset ne descrie fundamentul adevăratei experiențe cu Dumnezeu:
”mai bine este să cauți adăpost în Domnul decât să te încrezi în om”.
Capitolul centru al Bibliei este Psalmul 118 (594 capitole înainte - 594 capitole după)
Isaia 8:3 - cel mai lung nume din Biblie
Isaia 37 şi 2 Împărați 19 - capitole identice
Estera 8:9 - cel mai lung verset
Ioan 11:35 - cel mai scurt verset din Biblie
Estera – este cartea care nu conține nici o referire directă la Dumnezeu.
Un scurt istoric al bibliei.
De ce este Biblia o carte atât de deosebită?
Dumnezeu ca autor al Bibliei.
Biblia este Cuvântul revelat al Lui Dumnezeu. Deşi a fost scrisă de mână omenească, autorul ei real este Dumnezeul Atotputernic. Această afirmaţie nu a fost inventată de către Biserică, ci este mărturia pe care Biblia o face despre ea însăşi: “Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1 Petru 1:25); “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16); “Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului: ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2Petru 1:21).
Numai în Vechiul Testament se repetă de peste două mii de ori expresii de felul “Şi Dumnezeu i-a vorbit lui Moise”, “cuvântul Domnului s-a coborât asupra lui Iona” şi “Dumnezeu a spus”. Mai mult decât atât, Biblia este o consemnare a cuvintelor şi faptelor lui Dumnezeu și prin urmare este Cuvântul lui Dumnezeu. Probabil doar faptul că spunem că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu nu este suficient pentru ca acest lucru să fie şi real, de vreme ce există şi alte cărţi în interiorul cărora apar astfel de pretenţii. Diferenţa dintre acestea și Biblia, este că Scripturile conţin evidenţe solide ce o îndreptăţesc a fi considerată Cuvântul revelat al lui Dumnezeu.
Un motiv pentru care Biblia este diferită de alte cărţi este unitatea acesteia. Deşi scrisă de oameni, unitatea ei demonstrează lucrarea Atotputernicului Dumnezeu.
Biblia a fost scrisă de-a lungul unei perioade de peste 1500 de ani prin contribuţia a peste patruzeci de autori. Ei s-au format şi au trăit în contexte extrem de diverse: Iosua (general de armată), Daniel (prim ministru), Petru (pescar) sau Neemia (paharnic). Autorii diferitelor cărţi din Biblie și-au redactat scrisorile în tot felul de locuri; de la sălbăticie (Moise), la închisoare (Pavel), sau exilul din Insula Patmos (Ioan). Scrierile biblice au fost compuse pe trei continente diferite (Africa, Asia şi Europa) şi în trei limbi diferite (ebraică, aramaică şi greacă). Vechiul Testament a fost scris cu precădere în ebraică (cu excepţia unor părţi din Ezra şi Daniel scrise în aramaică), iar Noul Testament în greacă (limba cunoscută sub numele de koine, sau greaca comună, deosebită de greaca clasică).
Biblia tratează multe subiecte controversate; şi totuşi, ea se prezintă ca o unitate. De la început până la sfârşit, se desfăşoară unica descriere (revelare) a planului de salvare pe care Dumnezeu l-a conceput pentru omenire. Această salvare s-a făcut în persoana Domnului Isus Hristos (Ioan 14:6 - Isus i-a zis: ,,Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine). Chiar Domnul Isus a mărturisit despre Sine că este tema centrală a întregii Biblii: “Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine... Căci dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” (Ioan 5:39, 46, 47).
Biblia e scrisă nu de zece autori, ci de patruzeci. Ea n-a fost scrisă într-o singură generaţie ci într-o perioadă de peste 1500 de ani; autorii nu aveau aceeaşi educaţie, cultură şi limbă, ci proveneau din culturi total diferite, formate pe trei continente, vorbeau trei limbi diferite, şi aveau diverse nivele de instruire.
Şi, mai mult decât atât, aceşti autori au tratat nu doar un subiect, ci sute. Cu toate acestea, Biblia reprezintă un tot unitar. Ea se prezintă într-o desăvârşită armonie ce nu îşi poate găsi explicaţia în coincidenţe sau complicităţi. Unitatea Bibliei este un argument puternic în favoarea inspirației ei divine. Şi totuşi, unitatea Scripturilor este numai unul dintre argumentele ce susţin revendicarea Bibliei de a fi Cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Dintre multele argumente care ar putea fi explicate în detaliu am putea enumera doar câteva dintre ele: mărturia Bisericii timpurii, dovezile istorice şi arheologice, precum şi evidenţa vieţilor schimbate de Cuvântul lui Dumnezeu de-a lungul secolelor. Aceste fapte l-au condus pe marele arheolog W.F. Albright spre următoarea concluzie: “Prin conţinutul pe care îl desfăşoară, Biblia domină întreaga literatură religioasă scrisă înaintea ei; ea domină totodată şi literatura ulterioară prin simplitatea mesajului şi prin faptul că se adresează tuturor oamenilor, indiferent de locul sau timpul din care provin”.
Scopul divin al Scripturii.
În Scriptură ni se descoperă istoria răscumpărării şi a iubirii pe care o poartă Dumnezeu omului - coroana creaţiei Sale – Ioan 3:16 - Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.; Efeseni capitolul 1; Romani 5:8 - Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.; Isaia 53:1-12.
În Cuvântul Scripturii Dumnezeu ne descoperă istoria căderii omului în păcat – Genesa 6:12 – ”Dumnezeu S'a uitat spre pământ, şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ”; Romani 3:23 - Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.
Prin Cuvântul Scripturii Duhul Sfânt produce naşterea din nou – 1Petru 1:23 – ”fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr'o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr'una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.; Iacov 1:18 - El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.
Prin Cuvântul Scripturii, Duhul Sfânt ne cercetează vieţile – 2Timotei 3:16 - Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire ...
În concluzie, Cuvântul Scripturilor conține tot ce este necesar ca Dumnezeu să ne spună pentru a fi mântuiți, pentru a ne putea încrede în El într-un mod plenar și pentru a putea asculta de El într-un mod desăvârșit. Și acesta va rămâne ca un adevăr neclintit chiar și atunci când tendința oamenilor va fi să modifice conținutul Scripturilor. Istoria omenirii este plină de astfel de tendințe de falsificare a adevărului, însă noi ne vom opri doar asupra unui episod - conciliul de la Trent din 1546, când au fost declarate cărțile apocrife în mod oficial ca parte din Canonul Sfintelor Scripturi (cu excepția 1&2 Esdra și Rugăciunea lui Manase). Această poziție oficială de acceptare a cărților apocrife în canonul Scripturilor a fost răspunsul bisericii romano-catolice la învățătura lui Martin Luther și reforma protestantă. Acest demers politic de reformulare al canonului, avea să justifice prin conținutul cărților apocrife practicile bisericii, lipsite de fundament biblic, dintre care putem aminti: rugăciunea pentru morți, justificarea prin fapte – piese importante pe care s-au construit multe ritualuri și practici costisitoare. Toate aceste manifestări nebiblice din cadrul bisericilor tradiționale au schimbat accentul de pe Adevărul revelat în Scriptură și de pe importanța jertfei mântuitoare a Domnului Isus Hristos pe o nouă dimensiune a faptelor, a meritelor personale și a câștigării dreptului la mântuire prin practici eclesiastice.
Biblia şi manuscrisele din perspectiva istoriei.
O părere greşită frecvent întâlnită este că textul Bibliei nu ne-a parvenit în forma sa originală. Acuzații numeroase pornesc de la premisa că o serie de călugări zeloşi ar fi modificat textul biblic pe parcursul istoriei Bisericii. Această chestiune este de o importanţă vitală deoarece un text modificat aduce mari prejudicii credibilităţii întâmplărilor relatate. Din fericire, dovezile nu constituie o problemă.
Există trei tipuri de dovezi ce trebuie folosite în evaluarea Noului Testament.
Acestea sunt:
1. manuscrisele greceşti,
2. diferitele traduceri în care apare Noul Testament şi
3. scrierile părinţilor Bisericii.
Iniţial, Noul Testament a fost scris în limba greacă. Înainte de secolul al XV-lea, când a fost inventat tiparul, toate cărţile erau copiate de mână. Un text scris de mână este cunoscut sub numele de manuscris. Există aproximativ 5500 de cópii ce conţin fragmente sau totalitatea textului Noului Testament. Deşi nu deţinem originalele, suntem totuşi în posesia unor cópii ce ne-au parvenit de la o dată foarte timpurie. Noul Testament a fost scris aproximativ între anii 50–90 d.H. Fragmentul cel mai vechi care s-a păstrat datează din jurul anului 120, iar alte aproximativ 50 de fragmente datează de la 150 la 200 de ani după anul redactării lor. Două manuscrise importante pe care le putem aminti sunt:
Codex Vaticanus (325 e.n.) şi Codex Sinaiticus* (350 e.n. – şi care a fost descoperit în anul 1850 într-o mănăstire din munţii Sinai), au fost scrise într-un interval de 250 de ani de la data compunerii. Deşi perioada de timp poate părea lungă, ea este în realitate, minimă în comparaţie cu majoritatea textelor antice.
(Codex Sinaiticus – a fost descoperit de Konstantin Tischendorf (1815 – 1874), un creștin căruia mama sa i-a pus numele de Lobegott (laudă pe Dumnezeu). Batjocorit la școală de faptul că mai crede într-un Isus real prezentat de Evanghelii, pornește cu o pasiune de nestăvilit în căutarea manuscriselor care să dovedească autenticitatea Evangheliilor. Așa ajunge la mănăstirea Sfânta Ecaterina, la poalele muntelui Sinai, unde în 1859 descoperă manuscrisul complet al Noului Testament, una din cele 50 de cópii comandate de împăratul Constantin cel Mare, în 331 d.H, lui Eusebiu de Cezarea. Ajunsă în mâna guvernului bolșevic acesta a vândut manuscrisul în 1933 Muzeului Britanic cu suma de o jumătate de milion de dolari.)
Cea mai veche copie a cărţii lui Cezar, Războaiele galice, care ni s-a păstrat este întocmită cu 1000 de ani după scrierea originalului iar prima copie completă a Odiseei lui Homer datează de la 2200 de ani după scrierea originalului.
Cele 5500 de cópii sunt pe departe, tot ce ni s-a păstrat mai bine faţă de orice alt document antic. Multe din scrierile antice ne-au fost transmise prin doar câteva manuscrise:
- Catul — trei cópii, cea mai veche fiind cu 1600 de ani mai recentă decât originalul;
- Herodot — opt cópii dintre care cea mai veche depăşeşte originalul cu 1300 de ani).
Textele Noului Testament beneficiază pe lângă multele dovezi din manuscrise şi pe lângă, intervale mici de timp între perioada scrierii lor şi cea a primelor cópii păstrate, de traduceri ale acestor texte în alte limbi încă de la o dată foarte timpurie. Traducerea unui text într-o altă limbă era un lucru extrem de rar în perioada antică, astfel că acesta se constituie într-un alt avantaj în studierea veridicităţii Noului Testament. Copiile diferitelor versiuni sunt în număr de peste 18.000. Însumate toate aceste manuscrise ele pot ajunge până la 25.000. Aceasta este o nouă probă folositoare în stabilirea exactităţii Noului Testament. Chiar şi dacă nu ne-am afla în posesia celor 5500 de manuscrise greceşti şi a celor 18.000 de cópii ale versiunilor existente, textul Noului Testament ar putea fi reprodus pe baza documentelor datate în primii 250 de ani de la data scrierii lui. În ce mod? Din scrierile primilor creştini. În comentarii, scrisori şi alte texte, aceşti scriitori antici citează din textul biblic, oferindu-ne astfel dovezi ce vin în sprijinul Noului Testament.
Biblia şi arheologia.
Care este legătura între descoperirile arheologice şi evenimentele din Biblie?
Arheologia este studiul relicvelor neperisabile, a urmelor pe care le-a lăsat omul în istorie şi care au supravieţuit vitregiilor timpului.
Iniţial, motivul pentru care se scoteau la iveală urmele civilizaţiilor dispărute se datora, vânătorilor de comori care sperau să găsească tezaurele regilor sau ale faraonilor ascunse în mormintele lor. În zilele noastre, însă, cele mai moderne metode ştiinţifice sunt folosite pentru a recupera şi studia rămăşiţele trecutului cu scopul de a înţelege mai bine obiceiurile popoarelor din vechime. Datorită istoriei lui neîntrerupte, teritoriul Orientului Mijlociu, în special al Palestinei, este locul unor numeroase excavări cu caracter arheologic. Este important de subliniat că arheologia nu are sens fără sprijinul istoriei.
Ceea ce arheologia ne poate oferi este imaginea unei evoluţii culturale şi nu o cronologie exactă.
Istoria este cea care ne vorbeşte despre cronologie, evenimente, oameni şi locuri. În ultimii 100 de ani, arheologia a verificat parte din informaţiile istorice conţinute în Biblie. De pildă, două din oraşele menţionate în Biblie, Sodoma şi Gomora, au fost considerate mult timp mitologice. Cu toate acestea, excavaţiile recente făcute la Tell Mardikh, ştiut acum a fi locul de amplasare al Eblei, au scos la iveală aproximativ 15.000 de tăbliţe. O parte dintre ele au fost traduse; aducând la lumină faptul că unele din ele conțin numele cetăților „Sodoma şi Gomora”. Alte dovezi arheologice dau informaţii despre existenţa unui conducător pe nume Belşaţar; hitiţii nu numai că au existat dar au şi construit un vast imperiu; Regele Sargon a domnit cu adevărat iar realitatea evenimentelor istorice relatate în Faptele Apostolilor poate fi demonstrată cu acurateţe. Până în prezent, descoperirile arheologice au venit nu în contradicţie, ci ca o confirmare a aspectelor istorice consemnate în Biblie.
Faptul că în Biblie ni se oferă o mărturie istorică reală este de o importanţă inestimabilă. Creştinismul este și o credinţă istorică ce afirmă că Dumnezeu a intervenit în istoria omenirii prin multe fapte măreţe. Deşi miracolele înregistrate în Scripturi nu pot fi dovedite în mod ştiinţific sau explicate datorită naturii lor, persoanele, locurile, evenimentele pot fi investigate istoric. Dacă scriitorii Bibliei ar fi prezentat realitatea istorică într-un mod incorect, zonele ce nu pot fi verificate ar fi fost învăluite într-o umbră de neîncredere. Altfel spus, dacă autorii Scripturilor sunt demni de încredere în privinţa evenimentelor prezente in relatările lor, atunci le putem oferi aceeaşi încredere și în cazul miracolelor prezentate în scrierile lor chiar dacă depășesc granițele obișnuitului. Pentru oricine doreşte să urmărească intervențiile concrete ale Dumnezeului Scripturilor, este invitat să examineze istoria frământată, dar binecuvântată, a poporului evreu.
O cercetare onestă a acestei istorii, va scoate la iveală un răspuns mai mult decât elocvent în sensul veridicităţii credinţei creştine. Cu aproximativ 4000 de ani în urmă, Dumnezeu i-a cerut unui om pe nume Avram să iasă din ţara lui, dându-i următoarele promisiuni: “Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Genesa 12:2,3). “Domnul a zis lui Avram... ‘Ridică-ţi ochii, şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţiei tale în veac” (Gen. 13:14, 15)
Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a promis lui Avram:
1. un popor mare;
2. o faimă mare;
3. să fie o binecuvântare pentru toate popoarele şi ...
4. un pământ care va aparţine pentru totdeauna descendenţilor săi.
La câteva sute de ani după ce Dumnezeu i-a făcut lui Avraam aceste promisiuni, cartea Exodului prezintă dimensiunea acestui popor care număra deja câteva milioane de suflete. Ei erau pe punctul de a intra în țara făgăduinţei când Dumnezeu le-a trimis prin Moise, conducătorul lor, avertismentele scrise în finalul cărții Deuteronomului. Dumnezeu i-a prevenit prin avertismente repetate condiționând rămânea lor în țară, de ascultarea lor. Consecințele neascultării aveau să-i risipească pe întreg pământul. Însă făgăduințele lui Dumnezeu vor rămâne în picioare și întreaga istorie a omenirii se va apropia de final odată cu răscumpărarea și binecuvântarea acestei națiuni.
Care a fost verdictul istoriei?
Fiii lui Israel, cu toate avertismentele venite din partea lui Dumnezeu, au ajuns să cadă în păcatul idolatriei și au fost izgoniți din țara făgăduinței. În 606 î.H., Nebucadneţar a luat o parte din popor ca robi în Babilon şi s-a reîntors în 588–586 î.H, pentru a pecetlui soarta acestei națiuni anunțată de profeții trimiși de Dumnezeu - oraşul şi Templul au fost nimicite. Cu toate acestea, după cum a promis, Dumnezeu le-a dat șansa celor ce au așteptat împlinirea profețiilor, să se întoarcă în țara lor în trei valuri succesive, istoria acestei perioade fiind consemnate în cărțile Ezra, Neemia, Estera, Hagai, Zaharia și Maleahi. Alungarea din propria lor ţară a doua oară a avut loc în anul 70 d.H., când generalul armatelor romane Titus, a distrus oraşul Ierusalim şi a împrăştiat populaţia acestuia în întreg imperiul roman. Timp de peste 1900 de ani, evreii au colindat continentele acestei planete ca străini, fiind adeseori decimați de valurile nemiloase ale prigoanei. Ostilitatea antisemită a culminat cu holocaustul celui de-al II-lea război mondial, când aproape 6 milioane de evrei au fost ucişi în lagărele de concentrare. Şi totuşi, în pofida tuturor aşteptărilor, statul Israel a renăscut în 14 Mai 1948, când evreii au început să se reîntoarcă de prin toate colţurile lumii în ţara lor de baştină. Din anul 1948 ei au supravieţuit unor conflicte teribile, cum a fost Războiul de şase zile din 1967 sau Războiul zilei sfinte din 1973. În ciuda tuturor catastrofelor prin care au trecut, evreii nu au pierit şi nici nu şi-au pierdut identitatea naţională. Sociologia a dovedit că orice popor ce-şi părăseşte ţara îşi pierde identitatea naţională cam în a cincea generaţie, fiind absorbit de noua cultură; însă evreii, au rămas mereu ca o entitate distinctă. Istoria creionează supravieţuirea națiunii Israel în contrast cu popoarele care i-au persecutat: moabiţii, amoniţii, edomiţii, filistenii şi mulţi alţii, care sau au fost distruse, sau şi-au pierdut propria identitate. Aţi auzit vreodată de vreun moabit suedez? De vreun filistean rus? De un edomit german? Sau de un amonit american? Nu! Aceste naţiuni au fost absorbite cu totul de alte culturi sau alte popoare. În schimb, cu siguranţă aţi auzit de un evreu suedez, de un evreu rus, de un evreu german sau de unul american. Aşa cum sună profeţia, ei nu şi-au pierdut identitatea ci au rămas în mijlocul vitregiilor istoriei ca o dovadă neclintită a puterii și autorității desăvârșite a Dumnezeului care le-a făgăduit viața.
In concluzie, Biblia este cartea cea mai importanta pentru noi crestinii! O citim noi oare având aceeași reverența ca si atunci cand a fost scrisă? Suntem gata sa ducem mai departe mesajul ei indiferent de prețul ce trebuie plătit?
Porcilescu Eugen
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu